Prea greu.

Cât de mult urăsc momentele în care cad pradă singurătăţii, când simt că nimic n-are rost. Mă simt atât de slabă,de fricoasă ca şi cum n-aş avea putere să modelez nişte cuvinte rătăcite. Deşi am trupul amorţit, mintea derulează încet,încet tot felul de imagini, fără nici o legătură între ele. Văd cum îmi distrug şi amărăsc sufletul şi accept asta ca proasta. În loc să reacţionez, înaintez cât se poate de conştientă în starea asta. Mă pierd în lumea mea, uitând de realitate.

 Cât le urăsc, le urăsc cu toată fiinţa mea!!!